M-am întors către soția mea, Maria, care era ghemuită pe canapea cu o carte. „Iubirea mea, e din nou acolo. Fata despre care ți-am spus.”
Maria s-a uitat la mine, cu fruntea încruntată. „Cea care te salute mereu?”
Am dat din cap, simțind o jignire profundă. „Da. Este ceva… nu știu. Ceva în ochii ei. Parcă încearcă să-mi spună ceva.”
Maria a lăsat cartea deoparte și s-a alăturat la fereastră. „Oh, Adi,” a spus ea în șoaptă, punându-mi o mână pe umăr. „Poate că este doar un copil singuratic. Ai încercat să-i fluturi înapoi?”
Am dat din cap, cu privirea încă fixată pe mica figură de peste stradă. „Nu, nu pot să-mi explic, Maria. Pare mai mult de atât. Parcă mă cheamă.”
Îmbrățișarea Mariei pe umăr s-a strâns. „Iubitule, mă faci să mă simt puțin speriată. E doar un copil care flutură. Nu interpreta prea mult, bine?”
Am întors privirea de la fereastră și am forțat un zâmbet. „Ai dreptate. Probabil că doar gândesc prea mult.”
Când am tras draperiile, nu puteam scăpa de senzația că întorc spatele la ceva important.
Noaptea aceea, somnul m-a evitat, visele mele fiind bântuite de imaginea fetiței care striga după ajutor.
„Nu mă lăsa,” plângea ea în visele mele. „Te rog, nu pleca.”
M-am trezit în transpirație rece, fața îngrijorată a Mariei planând asupra mea.
„Adi? Ești bine? Vorbeai în somn.”
M-am așezat, inima îmi bătea cu putere. „Nu… nu știu. Acea fată. A fost în visele mele. Plângea.”
Ochii Mariei s-au mărit de îngrijorare. „Poate ar trebui să vorbim cu cineva despre asta. Poate cu un terapeut?”
Am dat din cap. „Nu, cred că trebuie să fac ceva. Nu pot să continui să ignor asta.”
La răsăritul soarelui, m-am trezit obosit. Capul îmi pulsat din cauza coșmarurilor de noaptea trecută.
Am coborât la parter, unde Maria m-a întâmpinat cu o cană aburindă de ceai și o farfurie de clătite aurii.
„Noapte grea?”
Am dat din cap, sorbind din ceaiul fierbinte. „Da, nu am putut scăpa de visele acelea.”
Pe măsură ce îmi terminam micul dejun, am fost atras din nou de fereastră. Inima mi-a sărit când am văzut fetița stând acolo. A fluturat către mine în momentul în care privirile noastre s-au întâlnit.
Mâna ei mică întinsă părea să mă tragă către ea, ca un fluture atras de o flacără.
Am lăsat cana jos cu zgomot. „Asta e. Voi vorbi cu părinții ei. Nu mai pot suporta asta.”
Ochii Mariei s-au mărit. „Adi, ești sigur de asta?”
Am dat din cap, privirea fixată pe clădirea de peste stradă. „Trebuie să știu, Maria. Nu pot să-mi explic, dar… simt că are nevoie de mine. Devine bizar. A fluturat către mine la fel și noaptea trecută. Ce vrea? Nu înțeleg.”
Maria a venit în spatele meu, îmbrățișându-mă în talie. „Fii atent, bine? Și sună-mă dacă simți că ceva nu e în regulă.”
M-am întors și i-am sărutat fruntea. „O voi face. Promit.”
Pășirea peste stradă părea cea mai lungă călătorie din viața mea. Inima îmi bătea cu putere în piept pe măsură ce mă apropiam de clădire, palmele îmi erau umede în timp ce apăsam butonul soneriei pentru apartamentul în care văzusem fetița de atâtea ori.
A fost o pauză lungă, apoi o voce de femeie a zbârnâit prin interfon. „Da? Cine este?”
„Bună, sunt Adi de peste stradă. Voiam să vorbesc cu tine despre fiica ta.”
O altă pauză, mai lungă de data aceasta. Apoi, ușa s-a deschis cu un zgomot.
O femeie stătea în ușă. Inima mi s-a oprit în momentul în care am văzut-o.
„Jeni?” am șoptit, aproape necrezându-mi ochilor.
Ea a dat din cap, ochii ei strălucind de lacrimi. „Bună, Adi. A trecut mult timp.”
Înainte să pot răspunde, o mică figură a apărut în spatele lui Jeni. Fetița. S-a uitat la mine, ochii ei mari și plini de speranță.
„TATI?!” a ciripit ea.
M-am simțit ca și cum aș fi fost pe o barcă în furtună. M-am agățat de ușă pentru a mă menține în echilibru.
„Ce a spus?”
Jeni s-a dat la o parte, invitându-mă înăuntru. „Intră, Adii. Avem multe de discutat.”
Am căzut pe canapeaua uzată, capul meu învârtindu-se. Jeni s-a așezat în fața mea, ochii ei plini de lacrimi.
„Adii, îți amintești acel weekend la cabana de pe lac? Acum șase ani?”
Am dat din cap, amintirile revărsându-se în mintea mea. „Ultimul nostru weekend împreună înainte de—”
„Înainte să ne despărțim,” a completat ea. „Ce nu știam atunci era… că eram deja însărcinată.”
Capul meu s-a ridicat brusc. „Ce? Dar cum? De ce nu mi-ai spus?”
Lacrimile lui Jeni au început să curgă. „Am încercat, Adi. Dumnezeule, am încercat. Dar tu te-ai mutat din oraș și ți-ai schimbat numărul. Era ca și cum ai dispărut.”
„Aveam dreptul să știu,” am spus cu vocea înecată, ochii îmi erau plini de lacrimi.
„Știu. Eram tânără și speriată. Până să am curajul să te caut cu adevărat, au trecut ani. Am crezut că era prea târziu.”
Fetița, pe care Jeni o numea Ingrid, stătea tăcută într-un colț, ochii ei neclintiți de la fața mea.
Fiica mea. Cuvântul răsuna în mintea mea, străin, terifiant și minunat în același timp.
„Când ai venit aici?” m-am întors către Jeni.
„Acum câteva luni. Am primit un transfer de muncă. Când te-am văzut prin fereastră în acea primă zi…” a tăcut, privirea ei distanțându-se. „I-am spus lui Ingrid că e tatăl ei. Am crezut că poate e destinul care ne oferă o nouă șansă. Dar apoi, te-am văzut cu cineva—”
„Ea este soția mea, Maria.”
A urmat o tăcere lungă. Apoi m-am ridicat brusc, mintea mea era învăluită. „Trebuie să plec. Trebuie să mă gândesc.”
Fața lui Ingrid s-a strâmbat. „Tati? Pleci?”
Cuvântul m-a lovit ca un cuțit în inimă. M-am așezat în fața ei, inima îmi era frântă de frica din ochii ei.
„Mă voi întoarce, drăguță. Promit. Am doar nevoie de puțin timp, bine?”
A dat din cap solemn, iar eu am simțit un val de iubire atât de puternic încât aproape m-a doborât.
Pe măsură ce am ieșit din apartament, Jeni a strigat după mine. „Adi? Îmi pare rău. Pentru tot.”
Nu am putut să-mi adun forțele să răspund.
Călătoria de întoarcere a fost un zbor. Am găsit-o pe Maria așteptându-mă cu anxietate lângă ușă.
„Adi? Ce s-a întâmplat? Arăți de parcă ai văzut un fantomă.”
Am căzut în brațele ei, lacrimile începând să curgă. Între suspine, i-am spus totul. Despre Jeni, despre Ingrid și despre fiica pe care nu știam că o am.
Maria a ascultat în tăcere, brațele ei strânse în jurul meu. Când am terminat, s-a retras, privindu-mă în ochi.
„Ce vei face?” m-a întrebat ea în șoaptă.
Am dat din cap, pierdut. „Nu știu. Am o fiică, Maria. O fetiță care m-a salutat și care a încercat să ajungă la mine. Cum pot să mă îndepărtez de asta?”
„Sunt la fel de șocată ca și tine, Adi. Dar trebuie să fim atenți. Nu poți să iei de bun tot ce spune Jeni.”
„Ce vrei să spui?”
„Ar trebui să facem un test ADN mai întâi. Doar pentru a fi siguri,” a spus Maria, strângându-mi umerii.
A doua zi, am stat din nou la ușa lui Jeni. Când a deschis-o, am spus fără ocolisuri: „Jeni, cred că avem nevoie de un test ADN.”
Fața ei s-a întărit instantaneu. „Ce? Crezi că mint? Tocmai ai aflat că ai un copil și deja mă pui la îndoială? Ești incredibil, Adi.”
„Vreau doar să fiu sigur înainte să mă angajez în ceva,” am încercat să explic, dar ea a închis ușa în fața mea.
Dezamăgit, m-am întors acasă și i-am povestit Marie ce s-a întâmplat. Ea a ascultat liniștită, apoi a cerut adresa lui Jeni.
Dupa sata am primit telefon
„Bună, sunt Jeni. Am obținut numărul tău de la soția ta. M-am gândit la asta și înțeleg. Putem face testul ADN.”
Am suspinat de ușurare. „Îți mulțumesc, Jeni. Apreciez asta.”
Când i-am spus Mariei, ea nu a fost încântată. „Te iubesc, Adi. Dumnezeule, te iubesc. Și voi fi alături de tine în tot acest proces. Dar îmi este frică. Sper doar că asta nu va schimba nimic între noi,” plângea ea, în timp ce o strângeam mai aproape, ochii mei fiind plini de lacrimi.
Următoarele câteva săptămâni au fost un montagne russe emoțional, fiecare zi aducând un val nou de anxietate, speranță și frică.
Când rezultatele testului ADN au sosit în sfârșit, mâinile îmi tremurau în timp ce deschideam plicul. Cuvintele se estompau înaintea ochilor mei, dar o frază ieșea în evidență cu o claritate izbitoare: „99,99% probabilitate de paternitate.”
Inima mi-a accelerat. Ingrid era fiica mea.
Dar o mică parte din mine, partea care încă se agita de această revelație care îmi schimba viața, șoptea îndoieli.
Ce dacă a fost o greșeală?
Nu puteam suporta gândul de a îmbrățișa această nouă realitate doar pentru a mi-o lua înapoi.
Așa că am făcut un alt test și am îndurat o altă așteptare agonizantă. Rezultatele celui de-al doilea test au fost de asemenea pozitive. Lacrimile îmi curgeau pe față în timp ce strigam către Maria.
„E adevărat,” plângeam pe umărul ei. „Ea este cu adevărat a mea. Fiica mea.”
Tăcere moartă, apoi, „Oh, Adi, sunt aici pentru tine. Pentru amândouă.”
Maria și cu mine am vizitat apartamentul lui jeni, unde ingrid m-a întâmpinat cu un strigăt de „Tati!” și s-a aruncat în brațele mele.
Pe măsură ce o țineam în brațe, m-am uitat la Maria, temându-mă de ceea ce aș putea vedea în ochii ei. Dar ea zâmbea printre lacrimi, mâna ei întinzându-se pentru a-i netezi părul lui Ingrid.
„E frumoasă,” a murmurat Maria.
Jeni ne-a privit, bucuria și tristețea umplandu-i ochii. „Nu am vrut să complic viețile voastre,” a spus ea. „Voiam doar ca Ingrid să-și cunoască tatăl.”
Am dat din cap. „Mă bucur că ai făcut-o. Mă bucur că o cunosc acum.”
Când am plecat în acea zi, Ingri se agăța de piciorul meu. „Te vei întoarce, nu-i așa, Tati?”
M-am așezat, privindu-i în ochii care erau atât de asemănători cu ai mei. „Desigur că mă voi întoarce, drăguță. Nu plec nicăieri. Promit.”
Pe drumul spre casă, Maria mi-a împletit degetele în ale mele. „Așadar, suntem părinți acum, nu-i așa?”
Am strâns mâna ei. „Se pare că da. Ești bine cu asta?”
Ea a tăcut pentru o clipă, apoi a dat din cap. „Încercăm să avem copii de doi ani, dar nu a fost să fie. Nu este cum mi-am imaginat. Dar da, cred că sunt bine.”
Când am ajuns la ușa noastră, am strâns-o pe Maria în brațe. „Te iubesc. Îți mulțumesc că ai fost atât de minunată în tot acest timp.”
„Te iubesc și eu. Și Adi? Cred că vei fi un tată minunat.”
În noaptea aceea, în timp ce stăteam lângă fereastra noastră, am văzut-o pe Ingrid fluturând de peste stradă. Dar de data aceasta, în loc de frică sau confuzie, simțeam doar iubire. I-am fluturat înapoi, inima îmi era plină.
Poate că asta nu era cum plănuisem să devin tată. Poate că nu era calea pe care aș fi ales-o. Dar în timp ce stăteam acolo, fluturând către fiica mea, știam cu certitudine absolută că aceasta era calea pe care trebuia să fiu tot timpul.