Adriana Trandafir vorbește rar despre pauză, dar de data aceasta o face deschis: scena nu mai este un maraton fără final, iar retragerea nu înseamnă înfrângere, ci o alegere asumată. Într-un dialog cald, actrița își descrie prezentul intens, bucuriile recente și planul de a lăsa, la un moment dat, cortina să cadă elegant.
Adriana Trandafir, despre viața la pensie
Deși a atins vârsta pensiei, ritmul său rămâne alert. Trăiește între repetiții, turnee și premiere, dar privește acum altfel prioritățile. Spune răspicat că munca s-a înmulțit în loc să se risipească, semn că publicul o vrea încă pe scenă, iar ea nu refuză ușor întâlnirea.
„Muncesc tot timpul. Am crezut că ieșind la pensie și scăpând de instituționalizare, am să fiu mai liberă și am să mă ocup de mine în primul rând, care întotdeauna am fost în ultimul rând, sau nici nu am fost vreodată în cărți. Și mi-am dat seama că am muncit mult mai mult și că muncesc mult mai mult”.
Cea mai mare noutate din viața ei vine din familie: statutul de bunică i-a rescris programul afectiv. Bucuria poartă un nume și, la propriu, îi schimbă orarul.
„Sunt bunică de 9 luni. Am un David de la băiatul meu Ștefan și iată că structura mea și viața mea s-a schimbat și nu mă mai interesează absolut nimic. Și mă gândesc că dacă Dumnezeu ar mai îngădui puțin să stau alături de el și să-l văd crescând cât o vrea Cel de Sus”.
Adriana Trandafir: „Am început să triez și vreau să mă retrag”
Selecția a devenit cuvânt-cheie. Artista nu pune pe pauză teatrul, dar filtrează proiectele, caută rostul fiecărei apariții și se pregătește, când va fi timpul, să predea ștafeta.
„Nu, nu, nu am pus pe pauză, dar te rog să mă crezi că am început să triez, unu, și în al doilea rând chiar vreau să mă retrag pentru că există un timp pentru toate și îmi doresc să… Măi, dar cine nu vrea să se retragă? Cei care sunt inconștienți nu vor să se retragă. De ce? De ce să nu predau ștafeta elegant, frumos? Aș vrea să am o retragere demnă, frumoasă și, cum să spun, nu mă țin legată de ceea ce am făcut pentru că știu să fac atât de multe și o să fac atât de multe lucruri încât nu vreau să mă țin strâns legat de…”.
Programul ei „obișnuit” rămâne neobișnuit. Nu există două zile la fel: repetiții, spectacole, turnee, întâlniri cu publicul. În același timp, a învățat să spună „nu” atunci când inima nu semnează cu ea însăși.
„Niciodată la fel ca cealaltă. Pentru că încă muncesc, încă am repetiții, spectacole, turnee, premiere, în sfârșit. Dar am început, vorba ta, să le mai triez, să spun și «nu», am învățat să spun «nu». Și am învățat să spun «da» dacă după ce în consult inima, ficatul, sufletul.
Cred că am făcut până la vârsta asta tot ce alți oameni n-au făcut în șapte vieți. E adevărată vorba că am făcut copaci, am scris cărți, am făcut copii, case, în sfârșit, am predat, încă mai predau la facultate. Nu, nu aș mai vrea pentru că vremurile s-au schimbat. E adevărat că eu vreau să țin pasul vremurilor, dar de multe ori nu mă mai regăsesc în tot ceea ce se întâmplă în jurul meu și nu mai am trepte la scară nici să urc, nici să cobor și suspendată n-aș vrea să trăiesc”.
Dincolo de scenă, își face loc pentru gesturi simple, amânate cândva. Își ia cursuri, recuperează meșteșuguri și deschide un caiet nou pentru limba spaniolă.
„Mi-am propus să învăț ceva ceea ce nu am apucat să fac la timpul potrivit, adică să învăț să cos la mașină, că îmi face mare plăcere. Am croșetat, am tricotat, tot felul de lucruri. Mi-am luat cursuri și m-am apucat să învăț spaniolă”.
Publicul o poate vedea încă în roluri iubite; spectacolul „Gaițele” rămâne în repertoriul ei, iar drumul ales este în continuare pe traseul independent.
„Joc în continuare Gaițele. Am numai proiecte independente. Adevărul este că eu am deschis împreună cu Gabriel Fătu… după Revoluție, imediat, am deschis seria teatrelor independente”.
Întrebată despre „secretele” de întreținere la 70 de ani, răspunde cu umor sănătos și cu o normalitate dezarmantă, așa cum o știe publicul.
„Nimic, nimic. De asta îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că nu am cuvinte. De abia mă spăl sus și jos (râde). Atât, nimic! Și m-a întrebat cineva dacă mi-am făcut operații estetice și am spus «da, mi-am pus trei dinți». Sunt un om simplu și îmi place să rămân. Așa m-am născut și așa am să și mor, simplu. Simplu și normal”.
Privirea către tineri e nuanțată: recunoaște talentul și munca acolo unde există, dar remarcă și oboseala grăbită a generațiilor noi, lipsa de curiozitate și de empatie.
„Sunt unii copii chiar talentați și muncitori și merită. Ceea ce este extraordinar pentru că, în general, s-au născut obosiți, s-au născut superficiali, nu mai sunt curioși, nu mai sunt nici interesați și nici interesanți. Nu mai găsești empatie, nu mai găsești un om care să te întrebe «ce-i cu tine, te pot ajuta?». Și atunci de multe ori nu mai regăsesc… și vreau să stau mai mult, să-mi acord mie mai mult timp și mai multă iubire”.
La granița dintre generații, spune că a învățat să supraviețuiască fără să-și piardă tonul propriu, chiar dacă locul acela de mijloc e, de multe ori, cel mai expus.
„Pentru mine… eu sunt de graniță. Întotdeauna am fost cea mai tânără dintre bătrâni și cea mai bătrână dintre tineri. Și pe graniță, știu că e greu să supraviețuiești… pe graniță. Că ori te împușcă cineva…,”
Între scenă și familie, Adriana Trandafir își dozează pașii astfel încât să rămână aproape de public și, în același timp, de oamenii și lucrurile care îi așază viața.