Ana a rămas nemișcată, ținând haina în mâini. Ochii ei s-au mărit, iar o culoare palidă i s-a așternut pe chip.
Domnule Radu?” a murmurat ea, aproape fără glas.
Bărbatul a clipit de câteva ori, ca și cum nu ar fi crezut ce vede. „Tu… tu ești Ana?”
Sami s-a uitat de la unul la altul, neînțelegând nimic. Între mama lui și bărbatul acela părea că plutește ceva nespus, o poveste veche pe care timpul n-o putuse șterge.
„Am venit să vă dăm banii înapoi,” a spus Ana, încercând să-și recapete vocea. „Fiul meu a găsit plicul în buzunarul gecii. Nu știam…”
Dar Radu a ridicat mâna, oprind-o. „Lasă banii. Nici nu contează. Ana, de câți ani… douăzeci? Poate mai bine?”
Ea a dat din cap, rușinată. „Mai bine de douăzeci.”
Un zâmbet amar i-a trecut bărbatului peste buze. „N-am crezut că te voi mai vedea vreodată. Nici nu știi cât te-am căutat după ce… după ce ai plecat.”
Sami s-a apropiat de mama lui. „Mamă, îl cunoști?”
Ana și-a mușcat buza. „Da, dragul meu. A fost… un prieten vechi.”
„Un prieten?” Radu a zâmbit trist. „Mai mult decât atât, Ana. Eram logodiți.”
Aerul s-a făcut greu. Sami a clipit, incapabil să înțeleagă ce tocmai auzise. „Logodiți?”
Ana și-a plecat privirea. „Eram tineri, fiule. Eu lucram la fabrica de confecții, el era fiul directorului. Tatăl lui n-a fost niciodată de acord…”
„Și tu ai dispărut peste noapte,” a completat Radu, cu voce joasă. „Am crezut că m-ai uitat. Dar acum… acum înțeleg.”
Ochii lui s-au oprit asupra băiatului. „Câți ani ai, Sami?”
„Unsprezece,” a răspuns băiatul, ușor încurcat.
Radu a rămas tăcut o clipă lungă, privindu-l cu atenție. „Unsprezece…” a repetat încet. „Ana, de ce n-ai spus nimic?”
„Pentru că nu voiam să-ți distrug viața,” a răspuns ea, abia stăpânindu-și lacrimile. „Tatăl tău mi-a spus clar că n-ai nevoie de o femeie săracă și nici de copilul ei.”
Tăcerea s-a așternut între ei. Vântul rece sufla printre clădiri, dar niciunul nu părea să-l simtă.
Apoi, Radu a făcut un pas înainte. „Banii din plic… nu erau pentru mine. Erau pentru o donație. Dar acum știu cui trebuie să ajungă.”
„Nu, nu putem accepta,” a spus Ana grăbit. „Ne descurcăm.”
Radu a zâmbit ușor. „Nu e un ajutor, Ana. E o promisiune. Poate n-am fost acolo când trebuia, dar acum vreau să fiu.”
A scos din buzunar un card de vizită și i l-a întins lui Sami. „Dacă ai nevoie de orice, vii la mine. Nu uita — unele datorii nu se plătesc cu bani, ci cu inimă.”
Ana a încercat să spună ceva, dar lacrimile i-au înmuiat cuvintele. Radu s-a întors spre mașină, dar s-a oprit o clipă, privind cerul cenușiu.
„Să știi, Ana,” a zis el cu voce tremurată, „că niciodată n-am încetat să te iubesc.”
Când a plecat, Sami a strâns geaca la piept. Nu mai era doar o haină. Era începutul unei povești noi — una despre greșeli iertate, despre dragoste și despre puterea unui copil care, fără să știe, reunise două suflete pierdute.
În acea seară, în garsoniera lor mică, Ana a privit băiatul și a șoptit:
„Uneori, Dumnezeu trimite miracolele în cele mai simple forme. Chiar și sub forma unui băiețel curajos cu o geacă veche.”
Sami a zâmbit. „Sau sub forma unei ierni reci, care ne-a încălzit inimile.”
Și pentru prima dată după mulți ani, în casa lor mică a fost cald — nu din cauza sobei, ci datorită unui adevăr vechi regăsit și unei iubiri care nu murise niciodată.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.