Viața nu a fost blândă cu Marinela Chelaru, una dintre actrițele emblematice ale comediei românești. După decenii în care a adus zâmbete pe chipurile spectatorilor, artista trece acum printr-o perioadă extrem de dificilă, marcată de probleme grave de sănătate și de o profundă izolare socială.
„Nu mai pot. M-am săturat de medicamente”
La doar câteva săptămâni după ce a fost internată din nou, Marinela Chelaru a suferit o nouă criză. De data aceasta, însă, a ales să nu mai meargă la spital. A chemat ambulanța, dar a refuzat internarea, semnând cu mâna tremurândă că preferă să rămână acasă. „Mi-a fost rău, am chemat salvarea de două ori. Dar am zis: ajunge. Nu mai vreau. Mi-au dat pace și au plecat”, mărturisește ea, epuizată fizic și sufletește.
Actrița este nevoită să urmeze un tratament dur, cu peste 20 de pastile zilnic, dintre care multe nu sunt compensate. „Îmi vine să le dau de perete, dar n-am ce face. Unele sunt atât de amare, că mă ia cu amețeală numai când le văd. Le iau cu ciudă, nu cu speranță.”
„Pensia nu-mi ajunge. Iar viitorul mă sperie”
Cu o pensie modestă, Chelaru se chinuie să acopere cheltuielile lunare, iar tratamentul continuu îi îngreunează situația. „Nu iau mai mult de 2000 de lei. Nici după recalculare nu s-a schimbat ceva. Soțul încă lucrează, dar și el se apropie de pensie. Și atunci… cine știe cum ne vom descurca?”
Dincolo de lipsurile materiale, ce doare cel mai tare e absența oamenilor. Telefoanele nu mai sună, colegii de scenă au uitat-o, iar sentimentul de abandon devine din ce în ce mai greu de dus. „Pe vremuri, când aveau nevoie de mine, eram bună. Acum? Tăcere. Niciun mesaj, niciun apel. Nimeni.”
„Nu cer nimic. Doar un semn că am contat”
Chelaru nu cere compătimire și nici ajutor. Dar în cuvintele ei răzbate un dor amar după oameni, după trecutul în care scena era viață și viața – o bucurie. „M-am obișnuit să fiu singură. Dacă nu sun eu, nu mă caută nimeni. Dar dacă vreodată mă vor căuta… să nu mai aștepte nimic. Când eu am fost acolo, ei au tăcut. Să nu-și imagineze că voi fi altfel decât au fost ei cu mine.”
Actrița spune că nu mai are iluzii și că își duce bătrânețea cu demnitatea unei femei care a trăit intens, dar care nu mai vrea să fie tratată ca o amintire incomodă. „Am dat tot pe scenă, dar scena nu dă nimic înapoi. Asta e. Mă doare, dar n-am ce face. Mă rog să nu răbufnesc, că altfel… nu o să le placă ce aud.”