Asfaltul se termină brusc, iar Opelul meu începe să salte pe drumul de piatră care duce spre Dealul Viilor. N-am mai fost pe-aici de la înmormântarea tatei, acum cinci ani. Atunci am venit doar pentru două zile, cât să rezolv actele și să închid casa. Azi am venit s-o vând.
“Ajungeți în douăzeci de minute,” îi spun la telefon domnului Munteanu, omul de la oraș care vrea să cumpere “o căsuță tradițională pentru weekend-uri”. Casa în care au trăit și au murit trei generații din familia mea e acum o “căsuță tradițională”. Ironic.
În timp ce conduc pe ulița principală, observ că satul pare mai mic decât mi-l aminteam. Multe case sunt părăsite, cu ferestrele bătute în scânduri și curțile năpădite de buruieni. Altele au fost renovate în stilul dubios al celor plecați la muncă în străinătate – termopane albe pe case de lut, acoperișuri de tablă colorată peste grinzi vechi de stejar.
Când ajung în dreptul casei cu numărul 47, frânez brusc. Poarta albastră, vopsită ultima oară de tata cu câțiva ani înainte să moară, e la fel de strâmbă, dar încă în picioare. Același scârțâit familiar mă întâmpină când o deschid, ca și cum casa însăși mi-ar vorbi.
Curtea e năpădită de iarbă înaltă, dar nucul bătrân din mijloc încă mai stă falnic, aruncând o umbră generoasă. Sub el, banca din lemn unde stăteam cu bunicul în serile de vară și ascultam poveștile lui despre război s-a prăbușit într-o parte.
Nu voiam să intru în casă până nu vine cumpărătorul, dar picioarele mă poartă singure pe cărarea dintre buruieni. Treptele de lemn ale prispei protestează sub greutatea mea. Scot cheia din buzunar – o cheie mare, grea, din alte vremuri – și deschid ușa care nu a mai fost deschisă de cinci ani.
Mirosul mă lovește imediat – un amestec de lemn vechi, praf și ceva indefinibil care pentru mine va însemna mereu “acasă”. Ferestrele acoperite cu ziare îngălbenite lasă să pătrundă doar câteva raze de lumină, suficiente cât să văd mobila acoperită cu cearșafuri albe.
Cândva, casele bătrânești erau pline de viață și de amintiri prețioase. Astăzi, sunt doar proprietăți de vânzare pentru orășeni care vor să scape de betoanele orașului în weekend-uri.
Trag un cearșaf de pe masa din bucătărie și un nor de praf se ridică în aer. Masa poartă încă urmele cuțitului meu de buzunar, cu care am săpat inițialele mele când aveam zece ani. Tata m-a pedepsit atunci să tai lemne o săptămână întreagă. “Lemnul ăsta a fost copac viu cândva,” îmi spusese el. “Merită respect.”
Mă așez pe un scaun și privesc în jur. Prin fereastra dinspre grădină, văd livada pe care bunicul a plantat-o cu șaizeci de ani în urmă. Merii sunt bătrâni acum, dar încă plini de fructe. Nimeni nu le-a cules de ani buni.
Telefonul vibrează în buzunar. Domnul Munteanu îmi scrie că întârzie o oră – trafic pe Valea Oltului. Îmi dă timp să explorez.
Ies în grădina din spatele casei. Câțiva stupi de albine, acum goi, stau căzuți într-o parte lângă gardul din fundul grădinii. Tata a fost ultimul apicultor din sat. “Mierea asta e viață curată,” spunea el. “Nu ca zahărul vostru de la oraș.”
Mă apropii de fântână. Găleata de lemn lipsește, dar văd apă limpede la câțiva metri adâncime. Bunicul a săpat fântâna asta cu mâinile lui, înainte să mă nasc eu. “Trei săptămâni am săpat,” îmi povestea. “Dar cine are apă în curte, are viață.”
Te-ai întrebat vreodată câte straturi de vieți trăite se ascund între pereții unei case bătrânești? Câte povești, câte lacrimi și râsete păstrează în ele scândurile acelea vechi?
Pe prispă găsesc un borcan de sticlă acoperit cu un capac de metal. Înăuntru, o hârtie îngălbenită. O scot cu grijă – e o rețetă de cozonac scrisă de mâna mamei. “Pentru când vii acasă,” scrisese ea în colț. Mama murise cu doi ani înainte să se stingă și tata, dar păstrase speranța că mă voi întoarce.
Îmi amintesc diminețile de Paște, când toată casa mirosea a cozonac proaspăt. Cum stăteam nerăbdător lângă mama, așteptând să-mi dea să gust din aluatul crud. Cum râdea tata de nerăbdarea mea.
Telefonul sună din nou. Domnul Munteanu a ajuns în sat și caută casa. Îi dau indicații, apoi mă așez pe treptele prispei să-l aștept.
Oare ce va face el cu casa asta? Va păstra ceva din ea, sau va dărâma totul pentru a construi o vilă cu piscină? Gândul mă apasă mai mult decât mă așteptam.
Când mașina lui oprește în fața porții, mă ridic să-l întâmpin. E un bărbat la vreo cincizeci de ani, îmbrăcat într-un tricou polo și pantaloni scurți, cu un aer de importanță care mă irită instant.
“Deci asta e casa?” întreabă el, privind critic în jur. “E mai mică decât părea în poze.”
Îl conduc printre buruieni, arătându-i curtea, livada, stupii, fântâna. El dă din cap, face poze cu telefonul, măsoară mental spațiul.
“Aș dărâma casa veche, bineînțeles,” spune el, intrând pe prispă. “Și aș face ceva modern, dar cu elemente rustice. Foarte la modă acum.”
Cuvintele lui mă lovesc mai tare decât mă așteptam. Dărâmarea casei înseamnă dispariția definitivă a copilăriei mele, a părinților mei, a bunicilor mei.
“Nucul ăsta bătrân ar trebui tăiat,” continuă el, arătând spre arborele falnic din mijlocul curții. “Ocupă prea mult spațiu. Aici aș face un foișor cu grătar.”
În timp ce-l ascult vorbind despre planurile lui, simt ceva întărindu-se în mine. O hotărâre care vine de undeva din adâncul sufletului.
“Îmi pare rău,” îl întrerup eu, “dar m-am răzgândit. Casa nu mai este de vânzare.”
Se uită la mine nevenindu-i să creadă. “Dar am venit special pentru ea! Am făcut două ore pe drum!”
“Vă decontez combustibilul,” îi spun, surprins de propriile cuvinte. “Dar casa asta… casa asta nu e de vânzare.”
După ce pleacă, bombănind despre timpul lui pierdut, rămân singur în curte. Pentru prima dată în douăzeci de ani, simt că am luat o decizie corectă.
A doua zi încep să cos iarba. Pun scânduri noi la banca de sub nuc. Repar treptele prispei. Cu fiecare cui bătut, cu fiecare braț de iarbă cosit, casa începe să respire din nou.
Uneori trebuie să pleci departe ca să înțelegi unde ți-e cu adevărat locul. Iar alteori, trebuie să fii pe punctul de a pierde ceva pentru a-i înțelege valoarea reală.
Am sunat la birou și mi-am prelungit concediul cu încă două săptămâni. Am rețeta de cozonac a mamei și stupii tatei de reparat. Iar în livadă, merele așteaptă să fie culese.