Dispariția sopranei Virginia Zeani a lăsat în urmă un gol resimțit pe marile scene și în memoria publicului. Considerată deopotrivă o artistă totală și o prezență emblematică pentru operă, Zeani a rămas un reper estetic pentru interpreții care îi redescoperă astăzi înregistrările și lecțiile de stil.
„prima donna assoluta”
Născută la 21 octombrie 1925, în Solovăstru (județul Mureș), a crescut într-un mediu în care lectura și muzica se împleteau firesc. Atrasă inițial de literatură și filosofie, a ales scena, fiind formată de profesori precum Lucia Anghel și Lidia Lipkovskaia. Perfecționarea în Italia i-a deschis drumul către instituțiile care consfințesc o carieră de anvergură internațională.
O viață dedicată scenei lirice
În peste trei decenii de activitate, Virginia Zeani a cântat pe unele dintre cele mai prestigioase scene ale lumii: Teatro alla Scala din Milano, Opera din Roma, Teatrul Bolșoi din Moscova și Metropolitan Opera din New York. Versatilitatea sa — de la soprană de coloratură la lirică și apoi dramatică — a fost remarcată de dirijori și parteneri de scenă, care i-au apreciat tehnica impecabilă și capacitatea de a comunica emoție pură.
Rolurile definitorii au inclus Violetta din La Traviata (Verdi), Mimì din Boema (Puccini), Tatiana din Eugen Oneghin (Ceaikovski) sau Desdemona din Otello (Rossini). Rar pentru o soprană cu o asemenea mobilitate, Zeani a abordat și repertoriul wagnerian, cu Elsa (Lohengrin) și Senta (Olandezul zburător), demonstrând că lirismul poate conviețui cu dramatismul fără a pierde din finețe.
Criticii au subliniat mereu suplețea timbrală și frazarea sa elegantă. Vocea, capabilă să îmbine legato-ul catifelat cu accente de mare forță, a dat chip unor eroine transformate în repere interpretative. Astăzi, numeroase înregistrări pe disc și benzi de radio păstrează intactă semnătura ei stilistică.
Profesor și model pentru generații
După retragerea de pe scenă, Zeani a ales să transmită mai departe ceea ce învățase. A predat la Indiana University, School of Music, unde a ghidat voci tinere către maturitatea artistică. Între discipolii pe care i-a sprijinit se află și soprana Angela Brown. Cursurile ei nu se limitau la tehnică: insista pe text, pe respirația frazei și pe adevărul emoției — acea „linie interioară” fără de care un rol rămâne doar sunet.
Legătura cu România a rămas constantă: evocările despre Solovăstru, oamenii și peisajele locului, precum și apropierea de comunitatea Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, au însoțit-o de-a lungul vieții. Distincțiile au confirmat prestigiul: în 2011 a primit Decorația Regală „Nihil Sine Deo”, iar în 2022 a fost inclusă în Opera America Hall of Fame.
Din repertoriul care i-a definit epoca — anii ’50, ’60 și ’70 — rămân reperele verdiene și pucciniene, alături de incursiunile wagneriene, toate marcate de aceeași disciplină a frazei și de un simț acut al dramei muzicale.