Sunt povești pe care nu le „scanezi” cu privirea și nu le uiți după două minute. Mărturia Larisei are ritmul acela apăsător, în care fiecare detaliu pare să te tragă mai aproape de un adevăr pe care ai prefera să nu-l auzi. Nu pentru că ar căuta șocul, ci pentru că expune, pas cu pas, cum se poate frânge o viață atunci când protecția rămâne doar un cuvânt.
În interviul ei, Larisa nu vânează milă și nu cere aplauze. Vorbește ca cineva care a învățat să supraviețuiască în timp ce, pe lângă ea, „funcționau” instituții, proceduri și oameni care ar fi trebuit să oprească alunecarea. În loc de asta, spune ea, totul a fost o succesiune de tăceri, întârzieri și uși pe care le-a simțit închizându-se una câte una.
Puțini înțeleg ce înseamnă să fii „copilul nimănui”
Adopția ar fi trebuit să fie începutul unei vieți sigure. În cazul Larisei, a fost mai degrabă o schimbare de decor, nu o schimbare de destin. Din ce povestește, ceea ce lipsea nu era doar stabilitatea, ci acel tip de sprijin care, într-o familie funcțională, vine natural: un adult care vede, întreabă, insistă, intervine.
Copilăria ei a crescut în nesiguranță, iar ideea de „protecție” a rămas, în practică, fără greutate. Instituțiile există, spune ea, dar în viața ei n-au ajuns la timp. Iar când un copil învață devreme că nu are pe cine să se bazeze, orice pas greșit devine mai ușor, iar orice prăpastie — mai aproape.
Din adolescență, lucrurile capătă un alt tip de tensiune: vulnerabilitatea se vede din afară, iar cei care știu să o exploateze o simt imediat. Larisa descrie perioada ca pe o coborâre lentă, în care pericolul nu apare brusc, ci se insinuează prin promisiuni, presiune, izolare și frică. Un drum care, odată început, pare că nu mai are întoarcere.
Semnalul de alarmă pe care autoritățile l-au ignorat
Cel mai greu de dus, în povestea ei, nu e doar ce i s-a întâmplat, ci faptul că a încercat să ceară ajutor. Larisa vorbește despre apeluri, despre drumuri făcute către instituții, despre discuții cu oameni „oficiali” care n-au produs nimic concret. În locul intervenției rapide, spune ea, a primit amânare. În locul protecției, a primit indiferență.
În acest gol de reacție, pericolul devine sistemic: nu mai vorbim despre un incident, ci despre o realitate care se repetă, alimentată de lipsa intervenției și de complicități discrete. Larisa insistă că, atunci când un caz e împins de la un birou la altul, victima nu „dispare” din viața reală — doar iese din evidențe. Iar asta, pentru cineva prins într-o situație-limită, poate însemna luni sau ani pierduți.
Astăzi, Larisa refuză să mai tacă. Își asumă public ceea ce înainte era spus în șoaptă și cere responsabilitate, nu vorbe. În mijlocul acestui curaj, există și o frază care taie ca un fir subțire de sârmă, pentru că nu e despre ea, ci despre câte altele ar putea fi în locul ei.
„Nu pot accepta că în România sunt zeci de mii de fete care trăiesc cu aceeași frică”, spune Larisa.
Abia aici se vede miza reală a mărturiei: Larisa spune că, în perioada în care a tot cerut ajutor, a fost prinsă într-o rețea de exploatare, forțată să trăiască o viață care nu i-a aparținut, iar acum își folosește vocea ca să denunțe public mecanismele care fac posibil traficul de persoane — în timp ce întreabă, pe față, cine va opri următoarea „Larisa”.