Când avocatul tatălui meu m-a sunat în legătură cu citirea testamentului, eram adânc în cutii de mutare, sortând decenii de amintiri. Nu am putut să mă duc la biroul avocatului, așa că l-am sunat pe fiul meu, Andrei, și l-am rugat să meargă în locul meu.
Azilul mirosea a antiseptic și ușor a flori ofilite, o combinație care îmi strângea gâtul. Am respirat adânc în timp ce o asistentă tânără îmi dădea lucrurile tatălui meu, împachetate frumos într-o cutie simplă, de carton uzat.
„Iată, doamnă,” a spus asistenta, vocea ei fiind blândă dar distantă, de parcă ar fi făcut asta de o sută de ori.
Am dat din cap, mormăind un „mulțumesc” tăcut în timp ce ridicam cutia.
Nu era grea, dar greutatea părea să apese asupra mea oricum. Înăuntru erau lucrurile simple: puloverul lui favorit, o Biblie mică cu coperta sfârșită din cauza utilizării de-a lungul anilor și câteva romane de mister cu paginile îndoite.
Am trecut degetele peste pulover, simțind un parfum vag de colonie, familiar și efemer.
Realitatea m-a lovit când m-am întors să plec.
Tatăl meu era cu adevărat plecat. Mi-am strâns mai bine mâinile asupra cutiei, de parcă ținând-o aș putea cumva să-l păstrez lângă mine. Când am ajuns la mașina mea, lacrimile tăcute curgeau pe obrajii mei.
Am stat în mașină și am plâns până când lacrimile s-au terminat. Telefonul meu a sunat de câteva ori, dar era doar Andrei. Probabil că se îngrijora pentru mine, dar unele dureri trebuie să le înduri singur.
Ultimul lucru pe care l-aș fi așteptat când am ajuns acasă era întreaga mea viață împrăștiată pe iarbă, ca o vânzare nefericită de bunuri.
Vântul s-a ridicat, împrăștiind amintirile pe care le-am ambalat cu atât de multă grijă în cutii și le-am tras de la mansardă.
Rețetele vechi ale mamei, porțelanul ei, plapuma tartan pe care tatăl meu obișnuia să o folosească pentru a dormi, și toate cărțile lui — toate erau expuse în văzul tuturor, neprotejate, de parcă nu ar fi însemnat nimic. Am dat peste mașina mea, inima bătându-mi puternic.
„Ce naiba…” m-am murmurat, vocea mea fiind înghițită de vânt.
„Oh, bine. În sfârșit ai venit. Mă cam săturasem de așteptat.”
Acolo, așezată pe mobila mea de terasă, cu ochelarii ei de soare de designer și rujul prea strident, era Jeni. Nora mea. A luat o înghițitură de cafea, iar buzele ei s-au curbat într-un zâmbet restrâns, dar plin de dispreț.
„Jeni… Ce este toată asta?” Ochii mei au trecut peste haos, necredința strângându-mi pieptul. „Ce faci?”
Ea s-a uitat în sus, coborând ochelarii de soare doar suficient cât să-i văd disprețul din ochi. A făcut un gest cu mâna manichiurată, disprețuitor.
„Fac ce trebuie. Asta este casa mea acum, până la urmă.”
Un nod rece mi s-a învârtit în stomac. „Casa ta? Despre ce vorbești?”
„Se pare că ar fi trebuit să fii la citirea testamentului.” Jeni a ridicat o bucată de hârtie, iar acolo era semnătura tatălui meu, clar ca ziua, în partea de jos. „Se pare că tatăl tău știa cine merită cel mai mult, nu-i așa?”
Am clătinat din cap, ținându-mă de ușa mașinii pentru suport. „Asta e imposibil. Tata nu ar fi—”
„Oh, dar a făcut-o.”
„Semnat, sigilat, livrat. Casa este acum a mea.” S-a aplecat spre mine, parfumul ei, un miros artificial și greoi, invadându-mi spațiul. „Cred că e timpul să te pleci!”
Un camion a intrat în aleea de garaj, iar fiul meu, Andrei, a coborât, fața lui strâmbându-se în timp ce percepea scena.
„Ce dracu, Jeni? Mai întâi ai ieșit din biroul avocatului, iar acum îmi trimiți acest mesaj ciudat?
Ea s-a întins, ridicându-se în sfârșit, arătând mândră și relaxată în tocurile ei înalte. Mă făcea să mă simt inconfortabil. „Așa cum am spus, fac câteva schimbări necesare, dragule. Și de fapt, mai este ceva ce ar trebui să știi.”
„Mai mult decât faptul că ai aruncat bunurile mamei mele în toată curtea?”
„Mult mai mult!” „Vreau divorț.”
Gura lui Andrei s-a deschis, apoi s-a închis în timp ce încerca să proceseze. „Ce? Nu poți fi serioasă.”
„Oh, sunt.” Vocea ei era plină de dispreț. „Am petrecut suficiente ani sufocându-mă în această casă, fiind făcută să mă simt ca și cum nu mă încadrez, ca și cum nu sunt suficient de bună!” A făcut un gest spre casă cu un gest larg al brațului. „Am nevoie de un nou început.”
„Nu ai dreptul—” am început eu, dar m-a întrerupt cu un gest disprețuitor.
Nu ai vrut niciodată să fiu în această familie. M-ai disprețuit încă de la început, judecându-mă doar pentru că nu am crescut cu o lingură de argint. Ei bine, acum în sfârșit primesc ce merit de la voi.”
Fața lui Andrei s-a schimbat de la uimire la furie, pumnii săi fiind strânși. „Tot ce a spus familia mea despre tine este adevărat,” a spus el, cu vocea joasă și tremurând. „Chiar ești o vrăjitoare lacomă.”
„Și ești un băiat fără coloană vertebrală!” a răspuns ea, furioasă. „Întotdeauna alergând să o aperi, întotdeauna punând-o pe ea pe primul loc.” A zâmbit disprețuitor, arătând cu un deget perfect manichiurat spre el. „Ești patetic. Ești la fel de îngust la minte ca ea.”
„Nu îndrăzni să vorbești despre fiul meu în acest fel!” Vocea mea a străpuns tăcerea, mai ascuțită decât intenționasem.
„Voi face tot ce vreau, Mara.” Jeni și-a pus mâinile pe șolduri, cu o expresie mândră. „Și nu există nimic ce ați putea face amândoi.”
„De fapt,” a continuat Jeni. „Trebuie să vă grăbiți și să vă luați lucrurile de pe Terenul MEU, înainte să chem poliția și să vă aresteze pe amândoi.”
„Ești nebună?” a strigat Andrei.
Am privit cu neputință în timp ce Andrei se confrunta cu Jeni. Nimic din asta nu avea sens! Tata nici măcar nu îi plăcea de Jeni! Mâinile îmi tremurau în timp ce scoteam telefonul și apelam rapid avocatul lui tata.
Vocea lui era un balsam, calmă și liniștitoare. „ Tocmai mă pregăteam să te sun.”
„… chiar ai crezut că îmi plăceai?” a strigat Jeni în fundal. „Erai doar un mijloc pentru un scop, o modalitate de a-mi părăsi vechiul cartier. Acum am casa, nu mai am nevoie de tine!”
„Te rog,” am șoptit avocatului. „Spune-mi că minte. Nu se poate ca tata să fi lăsat casa lui Jeni.”
A fost o pauză, apoi un râs cald.
„Ai dreptate. Tatăl tău nu i-a lăsat casa. A fost totul un test pentru a o face să-și arate adevărata față.”
„Un… test?” O ușurare a trecut prin mine, iar eu am început să râd, lacrimile adunându-se în ochii mei. A fost un râs care a venit din adâncuri, un râs care m-a surprins chiar și pe mine.
Fața lui Jeni s-a schimbat, încrederea ei clătinându-se. „La ce râzi?”
„Oh, Jeni,” am reușit să spun, încă tremurând. „Ar fi trebuit să aștepți citirea adevărată a testamentului.”
„Ce?”
Am lăsat satisfacția să curgă prin mine în timp ce explicam. „Tatăl meu nu ți-a lăsat casa. A fost un test pentru a te face să-ți arăți adevărata față”
Andrei s-a întors spre Jeni, fața lui fiind o furtună de emoții. „Se pare că planul bunicului a funcționat.”
S-a uitat între Andrei și mine în timp ce realizarea a ceea ce a făcut s-a instalat. Fața ei încrezătoare s-a prăbușit, vocea ei devenind disperată.
„Andrei — dragule, te rog.” S-a întins spre el, dar el s-a retras.
„Jur, nu am vrut să fie așa!” A implorat ea. „Am fost doar… supărată, frustrată. Știi că te iubesc!”
El a clătinat din cap. „Păstrează-o. Vrei divorț? Ai unul.”
În timp ce Jeni pleca de pe proprietate, tocurile ei scufundându-se cu fiecare pas, am simțit o pace ciudată instalându-se în mine. Înțelepciunea tatălui meu continua să trăiască, o prezență liniștitoare și călăuzitoare.
Andrei și cu mine am adunat rămășițele vieții mele de pe iarbă și nu am putut să nu mă gândesc că uneori, adevărata moștenire nu este într-o casă — ci în lecțiile despre cine merită cu adevărat să fie în viața ta.