Daciana Sârbu face noi mărturisiri despre drumul către adopția prin care a devenit mamă pentru o fetiță minunată, pe nume Maria. Cu o deosebită căldură și autenticitate, ea descrie cât de dificil a fost totul, dar și imensa satisfacție pe care o resimte acum, privind înapoi.
Maria, fetița adoptată de Daciana Sârbu și Victor Ponta în 2020, este copilul lor ales din toată inima, mult dorit și așteptat, deși ambii aveau deja doi copii biologici. Daciana se exprimă cu mare deschidere despre ceea ce înseamnă să devii părinte prin adopție, despre spectrul emoțional, așteptările și imensa responsabilitate pe care o implică acest proces, în cadrul podcastului ”Noi să fim sănătoși”, condus de dr. Alin Popescu. Este o conversație sinceră despre maternitate, răbdare, birocrație, crearea unei legături profunde și despre construirea unei familii dincolo de obstacole, prejudecăți și legături de sânge.
Dorinta de a adopta, întreținută în familie
În podcast, Daciana Sârbu relatează că și-a dorit încă din adolescență să viziteze centre de copii, iar ideea adopției i-a fost transmisă de către părinții ei. Aceștia obișnuiau să meargă în astfel de locuri și i-au povestit cât de dureroasă a fost atașarea de anumiți copii și despărțirea ulterioară, deoarece nu erau foarte hotărâți să adopte. În final, părinții ei nu au făcut acest pas, însă povestea lor a rămas întipărită în inima Dacianei, care și-a făcut promisiunea că va trece peste acest prag atunci când va fi pregătită.
Faptul că a avut propriul ei copil nu i-a schimbat deloc opinia. ”Nu a avut nicio legătură cu faptul că aveam deja copii. Erau destul de mari amândoi, și Andrei, fratele Irinei, fiul lui Victor din prima căsătorie. Casa era plină. A fost un moment în care eram în echilibru și am simțit amândoi că avem multă iubire de oferit și eu am spus, categoric, asta îmi doresc”, a declarat Daciana.
Nașterea propriului copil nu i-a modificat perspectiva. „Nu a avut de-a face cu faptul că aveam deja copii. Ambii erau deja mari, atât Andrei, fiul lui Victor din prima căsătorie, cât și Irina. Casa era plină. A existat însă un moment de echilibru în care am simțit amândoi că avem atât de multă iubire de oferit, iar eu mi-am spus cu hotărâre că acesta este lucrul pe care îmi doresc”, a declarat Daciana, referindu-se la decizia de a mai primi un copil în familie.
Un proces plin de frământări și emotii
Daciana Sârbu afirmă că iubirea ei pentru toți copiii este necondiționată, fiind combinată cu responsabilitate și grijă… toate acestea o susțin în rolul de părinte. Cu toate acestea, pe parcursul procedurilor de adopție, s-a întrebat în mod repetat dacă este o mamă destul de bună pentru Maria. Îi era frică că fetița nu o percepe, că nu o poate simți cu adevărat.
”Un copil care vine într-o familie nouă vine cu un bagaj de traume și de frici, iar tu trebuie să încerci să închizi fiecare rană, paralel cu altele care apar, cu întrebări de genul ”mă vreți sau nu”, ”ce pot să fac ca să mă iubiți” sau ”cum să vă rănesc, ca să văd dacă mă iubiți și așa”… acestea au fost frământările din primii ani. A fi părinte cu adevărat înseamnă să faci față tuturor acestor provocări, fie că este vorba de un copil pe care l-ai născut, fie că este un copil din inimă, cum îi spun eu Mariei. Sunt provocări mari și trebuie să fii cât mai pregătit să te adaptezi”, mărturisește Daciana.
Daciana a fost nevoită să răspundă la multe întrebări grele venite din partea Mariei, inclusiv la întrebarea firească dacă ea este mama ei cu adevărat. ”La un moment dat a venit și întrebarea: ”de ce nu m-ai născut tu?”. Și i-am spus, ”ba da, eu te-am născut, te-am născut din inimă. Ești un copil special pentru că te-ai născut în inima mea, te-am dorit foarte tare și te-am găsit”.
Daciana a trăit trei experiențe distincte de maternitate: a venit în viața ei Andrei, fiul mai mare al lui Victor, care tocmai a împlinit 21 de ani, apoi propria ei fiică, Irina, care va împlini 18 ani în 2026, și, în final, Maria, fetița adoptată. „Îl iubesc la fel de mult pe Andrei. Toți trei au un loc egal în inima mea”, sperând Daciana că niciunul dintre ei nu va simți vreodată vreo deosebire.
Ea vorbește foarte transparent despre modul în care a gestionat relația intensă dintre fetița ei și Andrei. Când Irina era mică, se întâmpla ca aceasta să se „răzbune” pe fratele mai mare, distrugându-i construcțiile din lego sau scoțându-i cablul calculatorului din priză ca să nu se mai poată juca. Situații comune în orice familie cu mai mulți copii.”Când spălam fructe, mă punea să le număr, să nu îi dau lui Andrei mai mult… dar era normal, este o competiție firească între frați”.
Daciana declara că primii ani în care Maria a venit la ei acasă au fost dificili și o spune cu o voce încărcată de emoție. ”În primul rând, Irina (n.r.) a perceput-o pe Maria ca pe un obstacol în calea iubirii noastre pentru ea. A fost o luptă pentru ele…”, dar Irina a învățat astfel mai multe despre ceea ce înseamnă viața dincolo de bula ei. ”A învățat că uneori se întâmplă să fii rănită, că trebuie să înveți să te aperi și vorbesc din punct de vedere metaforic, deoarece nu era vorba de violențe. Au fost doi ani foarte complicați”.
Procesul de adopție a fost mai lung în cazul ei, deoarece s-a desfășurat în perioada pandemiei și au fost întrerupte toate legăturile fizice. Ea și Victor au vorbit doar on line cu Maria, nu o puteau vizita din cauza epidemiei de Covid. Se înțelegeau greu, deoarece Maria vorbea maghiară și nu era ușor pentru un copil de 5 ani să înțeleagă de ce noii ei părinți nu pot veni să o ia acasă.
Maria provine dintr-un sat unde se vorbește preponderent maghiara, iar comunicarea cu ea a fost o provocare în plus, foarte grea. Chiar dacă părinții ei naturali nu erau de etnie maghiară, pentru ea maghiară a fost prima limbă pe care a auzit-o. Fetița nu înțelegea tot ce i se spunea și a trecut o vreme până a învățat limba română.
Daciana Sârbu spune că nu va uita niciodată clipa în care a intrat în sediul Direcției de Protecție a Copilului și a văzut pentru prima dată o fotografie cu Maria. Știa că își dorește o fetiță și a fost dispusă să adopte chiar și un copil mai mare, indiferent de provocările pe care acestea le-ar fi putut aduce.
Procesul a fost mai lung în cazul lor, deoarece a coincis cu perioada pandemiei, iar toate contactele fizice au fost întrerupte. Ea și Victor au comunicat cu Maria doar online, neputând să o viziteze din cauza restricțiilor sanitare. Înțelegerea era dificilă, întrucât Maria vorbea maghiară și pentru un copil de cinci ani nu era ușor să înțeleagă de ce noii săi părinți nu vin să o ia acasă.
Maria provine dintr-un mediu în care limba maghiară este predominantă, iar comunicarea cu ea a reprezentat o provocare suplimentară și foarte grea. Chiar dacă părinții ei biologici nu erau maghiari, pentru ea aceasta a fost prima limbă pe care a învățat-o. Fetița nu înțelegea tot ce i se spunea și a durat până a însuși limba română.
Prima zi acasă a Mariei, un moment de neuitat
Prima zi în care Maria a ajuns în casa familiei Daciana Sârbu și Victor Ponta rămâne o amintire intensă și extrem de prețioasă. ”Îi era frică de câinele familiei, care este un Labrador foarte jucăuș, care iubește copiii. A trebuit să îi împrietenim. Dar nu a durat mai mult de o zi să îi apropiem pe Maria și pe Lilo. Apoi a fost mai greu să o introducem în rutina casei…”, își amintește Daciana.
“Pe parcurs, Maria a învățat să folosească toaleta, a descoperit că apa curge la robinet, a învățat să mănânce cu furculița și să se descurce în diverse situații care pentru noi sunt obișnuite, dar care pentru ea erau necunoscute. În această perioadă de adaptare, familia a fost ajutată de un psiholog, iar ședințele de terapie continuă și acum, susținute financiar de ei.
În prezent, Maria este elevă în clasa a IV-a la o școală de stat, ținând pasul cu colegii. Învățătura, atât la școală cât și acasă, implică reguli, lecții și consecințe, exact ca pentru orice alt copil. Dar, după cum subliniază Daciana Sârbu, pentru un copil venit din sistemul de protecție, aceste reguli și această rutină sunt deosebit de importante, oferindu-i un mediu mai previzibil, ordonat și, astfel, mai sigur”, a povestit Daciana Sârbu.
