Am găsit aceste obiecte ciudate printre lucrurile bunicii mele. Erau mai mult de 30

Într-o după-amiază aparent obișnuită, când praful din debara îți intră în nări înainte să apuci să deschizi bine ușa, am tras de pe un raft o cutie veche din lemn. Nu era mare. Dar era neașteptat de grea, genul de greutate care te face să te oprești o secundă și să te întrebi: ce păstrezi acolo, fără să spui nimănui?

Capacul a scârțâit ușor, iar înăuntru nu m-a întâmpinat niciun obiect „de valoare” în sensul clasic. M-au întâmpinat însă peste 30 de piese mici, toate diferite, toate atent așezate. Unele păreau metalice, altele din lemn sau ceramică, cu forme ciudate, care refuzau să se lase recunoscute din prima. Și tocmai asta a fost problema: cu cât le priveam mai mult, cu atât păreau mai „intenționate”.

Fiecare obiect era învelit separat într-o bucățică de material. Nu arunci așa ceva într-o cutie la întâmplare. Nu le împachetezi cu grijă dacă sunt doar nimicuri. Iar bunica mea nu era genul care să colecționeze inutilități: ordonată, practică, atentă la detalii. Descoperirea asta nu se potrivea cu imaginea ei — și exact de aceea nu-mi dădea pace.

Cutia care nu avea voie să fie întâmplătoare

Am luat pe rând câteva dintre piese. Unele aveau urme fine de uzură, ca și cum fuseseră ținute des în mână. Altele păreau aproape noi, păstrate mai degrabă ca simbol decât ca instrument. Niciuna nu venea cu o explicație, cu o etichetă, cu un indiciu „ușor”. Doar tăcerea aceea densă pe care o lași peste lucrurile pe care nu vrei să le discuți.

În minte s-au lipit întrebările pe care nu le pusesem când era în viață: de unde le avea? de ce erau atât de multe? ce legătură exista între ele? Cutia, prin felul în care era ascunsă, părea mai degrabă un sertar al unei vieți paralele, nu o simplă cutie cu amintiri.

Pe măsură ce le răsuceam, îmi dădeam seama că nu căutam neapărat „ce sunt”, ci de ce au rămas. Obiectele astea nu aveau aerul unor suveniruri întâmplătoare. Aveau aerul unor martori — și martorii, de obicei, știu mai multe decât spun.

Semne mici, senzații mari

În cutie am găsit și un bilețel îngălbenit, cu o scriere fină, abia lizibilă. Nu l-am înțeles din prima. Nici nu părea făcut să fie înțeles repede. Era genul de hârtie care, chiar și fără să citești, îți transmite că a fost păstrată cu un scop.

Am închis de câteva ori cutia, apoi am deschis-o iar. Am încercat să mă conving că exagerez. Dar dacă n-ar fi fost important, de ce ar fi fost totul împachetat, separat, protejat? De ce ar fi ales bunica să pună împreună obiecte atât de diferite, ca și cum ar fi aparținut aceleiași povești?

În acel moment am simțit, pentru prima dată, că femeia pe care o știam „calmă și previzibilă” avea o zonă misterioasă, tăcută, în care nu intrase nimeni. Iar cutia asta era ușa.

Când, în sfârșit, am reușit să descifrez câteva fragmente din bilețel, singurele cuvinte care se repetau clar erau:

„amintiri”, „protecție” și „noroc”

— iar cele peste 30 de obiecte au început să pară mai puțin „ciudate” și mai degrabă parte dintr-un ritual personal pe care bunica îl ținuse departe de ochii tuturor.