De obicei, se spune că „curiozitatea a omorât pisica”, dar pentru mine, curiozitatea a fost cea care a dus la schimbarea radicală a vieții mele. Într-o dimineață obișnuită de toamnă, fără să bănuiesc ce avea să urmeze, am descoperit un telefon stricat, iar acest lucru a dus la întâlnirea cu două persoane care, în cele din urmă, au devenit familia pe care nu mi-am imaginat niciodată că o voi avea. Era o dimineață răcoroasă, iar aerul proaspăt îmi mângâia fața.
Mama mea, Helen, pregătise deja micul dejun, ca de obicei, iar eu mă îndreptam spre brutărie pentru a cumpăra chifle proaspete. Acest obicei zilnic aducea un sentiment de stabilitate în viața noastră. Deși aveam treizeci de ani și o carieră de succes în programare, încă locuiam cu mama mea.
Probabil că mulți s-ar fi întrebat de ce un bărbat adult alege să trăiască în continuare cu părintele său, dar pentru mine, lucrurile aveau un sens diferit. Nu-mi cunoscusem niciodată tatăl, acesta părăsind-o pe mama înainte ca eu să mă nasc. Am fost doar noi doi toată viața, iar această legătură puternică ne-a făcut să rămânem împreună chiar și atunci când societatea ar fi spus că ar fi trebuit să plec de acasă.
Descoperirea telefonului și un apel neașteptat
În timp ce mergeam spre brutărie, am simțit cum piciorul meu lovește un obiect tare. Privind în jos, am văzut un telefon mobil vechi, cu taste, având ecranul spart și carcasa îndoită, ca și cum ar fi fost călcat de o mașină. Nu era un model scump, ci un telefon simplu, pe care doar cei cu resurse financiare limitate l-ar mai fi folosit. L-am ridicat instinctiv și l-am pus în buzunar, spunându-mi: „Poate reușesc să-l repar.” Cu toate acestea, nu puteam să-mi scot din minte faptul că acel telefon părea abandonat în grabă, ca și cum cineva ar fi vrut să scape repede de el. Ce poveste ascundea acest dispozitiv aparent neimportant?
După ce m-am întors acasă și am luat micul dejun cu mama, am decis să investighez mai atent telefonul. Am scos cartela SIM și am introdus-o într-un telefon de rezervă pe care îl aveam. Când l-am pornit, am descoperit că în lista de contacte erau salvate doar numere de spitale, școli și servicii de urgență. Doar un singur număr era salvat ca „Favorit” – „Fiica.” Acest detaliu mi-a stârnit o senzație ciudată, un amestec de curiozitate și îngrijorare. Cine pierduse acest telefon? Și de ce părea că singura persoană importantă pentru acel proprietar era această „Fiică”?
Fără să stau prea mult pe gânduri, am decis să apelez numărul. Telefonul a sunat de două ori, apoi cineva a răspuns cu o voce micuță, dar plină de speranță: „Mamă?!?”
Mi s-a tăiat respirația pentru o clipă. Am înghițit în sec, apoi am spus: „Eu… nu, nu sunt mama ta. Îmi pare rău că te sun, dar am găsit un telefon și am folosit cartela lui. Cine ești?”
A urmat o clipă de tăcere, apoi vocea firavă a răspuns: „Julie. Mama mea a plecat ieri la magazin și nu s-a mai întors.”
Un fior rece mi-a străbătut corpul. Simțeam că ceva era foarte în neregulă. „Julie, ai pe cineva care să aibă grijă de tine? Tatăl tău? Bunici?” Fetița a răspuns simplu: „Nu am tată. Nici bunici. Doar pe mama.”
„Unde locuiești?” am întrebat, inima bătându-mi mai tare. „Strada Independenței. Blocul șapte, apartamentul 18.” Am strâns telefonul în mână. „Ești singură acum?” „Da… și îmi e frică. Nu pot să plec de aici, pentru că picioarele mele nu funcționează.”
M-am ridicat brusc de pe scaun, simțind un val de adrenalină. „Ce vrei să spui?”
„Am un scaun cu rotile,” a spus Julie cu vocea tremurândă. „Dar mi-e greu să mă mișc fără ajutor.” Nu am mai stat pe gânduri. „Julie, mă numesc Alan și vin să te ajut. Rămâi acolo.”
O familie nouă și o viață nouă
Fără să pierd timpul, i-am spus mamei ce se întâmplă, iar ea a insistat să vină cu mine. Când am ajuns la apartamentul indicat, am deschis ușa și în fața noastră a apărut o fetiță micuță, firavă, așezată într-un scaun cu rotile. Ochii ei mari erau plini de speranță, dar și de teamă. Cu vocea tremurândă, a întrebat: „O vei găsi pe mama?”
Am aflat rapid că mama ei, Victoria, fusese victima unui accident grav și că era internată în spital, în stare critică. Nu am stat pe gânduri și am plecat imediat să o vedem. Când am ajuns la spital, am descoperit o femeie slăbită și palidă, dar plină de îngrijorare pentru fiica ei. Mi-a mărturisit cu lacrimi în ochi: „Mi-am crescut singură copilul după ce tatăl ei ne-a părăsit… Nu știam ce o să se întâmple cu ea dacă mie mi se întâmpla ceva.”
În acel moment, am înțeles că nu puteam să le las singure. Am decis să ajut. Cu sprijinul unor specialiști și a unei campanii de strângere de fonduri, am reușit să obținem sprijinul necesar pentru ca Julie să beneficieze de o operație care îi oferea șansa de a merge din nou.
Câteva luni mai târziu, am fost martorul unui moment miraculos: Julie a făcut primii ei pași. Era nesigură, dar mergea! Victoria plângea de fericire, iar eu simțeam că viața mea luase o turnură neașteptată.
Privindu-le, am înțeles că nu mai eram doar un străin care trecuse pe lângă un telefon abandonat. Eram parte dintr-o familie pe care nu crezusem vreodată că o voi avea.
Ani mai târziu, eu și Victoria ne-am îndrăgostit și ne-am căsătorit. Iar Julie? A devenit fiica mea. Nu mi-aș fi imaginat niciodată că viața îmi va aduce o asemenea schimbare, dar acum, privind spre viitor alături de soția și fiica mea, știu că am găsit exact ceea ce îmi lipsea. Și nu aș schimba asta pentru nimic în lume.